Permiteti-ma să mă prezint. Numele meu este Valentin. Am trait in Roma secolului III. In acea perioadă Roma era condusa de un împărat pe nume Claudius. Mie nu imi prea plăcea de Împăratul Claudius dar nu eram singurul. O mulţime de oameni împărtăşeau acelaşi sentiment cu mine.
Claudius dorea o mare armata si se aştepta ca bărbaţii să se inroleze voluntar. Mulţi bărbaţi nu doreau însă să lupte in razboaiele lui Claudius, doreau să ramana alături de familiile lor. Dupa cum va puteţi da seama nu mulţi au fost cei care s-au oferit să se inroleze voluntar. Asta l-a înfuriat pe Claudius. Si ce credeţi ca s-a întâmplat? Claudius a avut o idee nebuneasca. El s-a gândit ca dacă bărbaţii nu ar fi însuraţi atunci nu ar avea nici o reţinere să se inroleze in armata. Si atunci a hotărât să interzică casatoriile. Tinerii au spus despre aceasta lege ca este o lege cruda. Eu am considerat-o absurda si revoltătoare.
V-am menţionat ca eram preot? Una dintre activităţile mele preferate era sa căsătoresc îndrăgostiţii. Chiar si după ce Împăratul Claudius a dat aceasta lege, eu am continuat să ţin ceremoniile de căsătorie. In secret bineînţeles. Si era destul de palpitant. Imaginaţi-va o capela mica cu câteva lumânări, eu, si cei doi miri soptindu-si jurămintele tot timpul atenţi la paşii soldaţilor lui Claudius, care ne cautau.
Intr-o noapte însă, am auzit paşii soldaţilor. A fost înfricoşător. Cei doi miri au scăpat, mulţumesc domnului. Eu am fost prins ( eram bătrân si nu mai eram aşa sprinten ). Am fost aruncat in temniţa si mi s-a comunicat ca pedeapsa pentru cea ce am făcut, este moartea.
Am încercat să raman linistit si bine dispus. Si ştiţi ce? Lucruri minunate au început să se intample. Foarte mulţi tineri au venit la fereastra temniţei mele si mi-au aruncat flori si biletele prin care imi spuneau ca ei cred in iubire , ca si mine. Unul dintre acest tineri, era fiica gardianului de la temniţa. Tatal ei a lasat-o sa ma viziteze. Erau zile când stateam si vorbeam ore intregi. Ea ma ajuta sa-mi menţin spiritul sus si imi spunea ca cea ce am făcut a fost un lucru uman, plin de iubire. In ziua in care am murit, am lasat bunei mele prietene un bileţel in care ii mulţumeam pentru prietenia oferita si loialitatea ei. Am semat : ” Cu dragoste, de la al tău Valentin “.
Eu cred ca acest bileţel a pornit obiceiul de a schimba mesaje de dragoste de Valentine’s day. A fost scris in ziua in care am murit, 14 februarie, anul 269. Acum, in fiecare an, oamenii isi amintesc. Dar cel mai important este ca oamenii se gândesc la iubire si prietenie in aceasta zi. Si se mai gândesc la Împăratul Claudius care s-a pus in calea iubirii, si rad…pentru ca stiu ca iubirea nu poate fi oprita.
Eu nu cred că se gândesc la Claudiu, ci de fapt la shaormeria Claudiu. Eu nu cred că se gândesc la prietenii, ci la prietene, şi nu la iubire, ci la sex. Şi peste toate – simţământul nobil de a cumpăra diferite lucruri. Nişte consumişti…
Apropo, de ce nu apare în textul tău cuvintele “creştinism”, “creştin”, etc? Din câte ştiu, Sf. Valentin a fost ucis pentru că era creştin şi nu pentru acea poveste comercială de mai sus. Asta ştiu eu, poate greşesc. Sau poate nu.
Şi o întrebare mică: de 24 februarie vei scrie un post asemănător şi pentru Dragobete?
Am avut trei optiuni:
1. ignor total aceasta “serbare” a iubirii
2. ma lansez intr-un atac virulent asupra societatii de consum si fac paralele cu Haloween-ul si chiar cu ce a devenit Craciunul, implicand si religia
3. scriu detaşat, sub forma unei povesti la persoana 1 si fara sa devin didactic, istoric sau critic, despre inceputurile si motivele celebrarii acestei zile in cultura populara.
Am ales a treia varianta. Am ales sa nu fac un camp de lupta dintr-o celebrare a iubirii si sa uit, pentru moment, de aspectul extrem de comercial si superficial imprimat ei de societate de consum.
Si abia astept sa scriu despre Dragobete pe 24 februarie